Cu siguranta nu este un subiect
in trend, dar este cat se poate de real pentru o mare parte dintre oamenii din
jur, chiar daca nu ar recunoaste niciodata cu voce tare, adica pe social media.
Da, este adevarat ca toti ne
dorim sa ne punem in evidenta doar partea buna si frumoasa a vietii noastre si
ca ceilalti sa ne vada asa precum niste actori intr-o lume mirifica, dar cel
mai grav este cand ajungem sa ne mintim singuri ca suntem fericiti si ca o
facem inconstient.
Exista praguri in viata, momente
importante de introspectie, cand ajungi sa te intrebi cam cat reprezinta
adevarul din ce vezi, auzi, simti si decizi zilnic. Adevar pentru cine? Pai in
mod exceptional, ar trebui sa te intereseze in primul rand adevarul tau, ce
procent din miile de ganduri si impresii care iti strabat mintea pe minut sunt
chiar reale, adica in totala concordanta cu valorile, principiile si dorintele tale?
Cam putine mi-as raspunde eu la o analiza critica si asta ma determina
sa-mi recunosc un grad de satisfacere personala cam cu 50% mai mic fata de
impresia initiala.
De ce? Simplu – pentru ca alegem
sa ne spunem spun ca “e ok si asa”. Chiar daca sunt dimineti in care poate
nu-ti doresti efectiv sa te mai trezesti, chiar daca clipele de fericire sunt
tot mai rare, chiar daca poate simti ca muncesti mult si esti platit prost pentru
nevoile si asteptarile tale, chiar daca nu esti apreciat pentru idei si
implicare, chiar daca simti zilnic ca te inneci intr-o mediocritate care daca o
privesti mai atent te sperie de moarte.
De ce alegem mediocritatea? Din
comoditate. O comoditate plecata din falsa impresie ca inca e bine, care in 95%
din cazuri o sa ne coste mai tarziu. Pentru ca, asa cum spune o vorba veche,
“toate la timpul lor” si oricat ai vrea sa crezi ca ai timp pentru toate,
adevarul este ca nu ai si ca daca nu realizezi la timp anumite lucruri, te
trezesti nepuntincios si plin de regrete la 80 de ani si atunci chiar nu mai ai
ce face pentru ca timpul este ireversibil si da, uneori poate fi prea tarziu
pentru a mai schimba ceva. Adevarul este ca totul este limitat, timpul,
resursele, viata, pana si corpul in care ne ducem existenta. Ce poti face la 30
de ani, nu se stie daca vei mai putea la 50 si asa mai departe. Da, sunt si
exceptii, dar de ce sa irosesti 20 de ani in mediocritate, cand ii poti
fructifica la maxim?
De ce ne mintim singuri? Pentru
ca e mai simplu sa traim asa si pentru ca avem falsa impresie ca este mai bine
sa accepti situatii de viata medii ca valoare si sa le afisezi la cote inalte,
decat sa traiesti fericit ca esti un om integru si ca nu te abati de la dorintele
tale. Preferam de multe ori compania proasta in locul singuratatii si relatiile
“ok” de frica sa nu fim considerati “antisociali” sau mai rau sa ramanem noi cu
propria constiinta. Si asta cu atat mai mult cu cat, poate unii dintre noi ne
schimbam, evoluam, avem constientizari ca ne dorim sa realizam mai multe in
viata decat poze cu filtu “chihlimbar” in fata semineului si a bradului
impodobit dupa ultimul trend, ca tot au fost recent sarbatorile de iarna. Bradul este de fapt o reprezentatie cat se poate
de onesta a modului in care suntem noi, pentru ca ne intereseaza in mod special
ce se vede, sa arate bine pe exterior, si de aceea il incarcam cu cele mai frumoase
podoabe pe o parte si apoi il inghesuim intr-un colt ca sa nu se vada ca pe
spate este saracasios. Ei bine, noi suntem un intreg si oricat am incerca sa aratam
doar un afis cu zambete fericite, constiinta noastra care se mai trezeste
ocazional este acolo sa ne aminteasca si de crengile goale din spate, pline de
vise neimplnite si dorinte la care am renuntat, pline de replici netermiante si
decizii care parca nu mai sunt de actualitate pentru noi cei de astazi, pline
de regrete si dezamagiri, dar mai ales pline de lacrimi sincere. Toata lumea
admira modul minunat in care alegem sa decoram bradul, si desi toti stiu de
golul din spate, nimeni nu vorbeste despre el, toti aleg sa evite partile mai
putin placute, daca nu se vede, ne prefacem ca nu exista, nu?
Alegem sa ne acoprim golurile din
suflet cu lucruri materiale. Da, mereu. Fie ca e vorba de case imense, masini
de lux, haine de marca sau vacante scumpe, toate au acelasi scop ascuns, sa
tina locul a ceva ce ne lipseste. Ciudat este cand alegem constient aceste
lucruri, iar noi in fapt nu ni le permitem cu adevarat. Adica, in fond nici
macar nu ne multumesc pe noi toate acestea, ci le afisam pentru ca ceilalti sa
aiba impresia ca o ducem bine. Ajungem unii dintre noi in situatii comice in
care in realitate nu ne ajung banii de chirie sau suntem in urma cu rata la
creditul pe 30 de ani pentru casa, dar facem un card de credit doar pentru a
putea posta “morning view” pe insta-story din Maldive. Si da, poate cei 30k de
urmatori nu stiu ce e in spatele pozei, dar tu stii si alegi sa te minti si
asta e atat de trist, aproape mai trist decat sa nu iti permiti sa pleci in
concediu 2 ani.
Doar ca, cel putin in perceptia
mea, cred ca toate merg pana la un punct. Cat o sa te mai multumeasca ideile ca
“nicio familie nu e perfecta”, “lasa ca altii sunt si mai rau”, “zi mersi ca
noi suntem inca bine” sau “bine ca inca ai un job”? Cu siguranta ce este normal
pentru mine, altora li se poate parea o aberatie, dar asta nu inseamna ca este
gresit. Cu toate acestea, exista un rau si un bine general valabile pentru
toti. De exemplu, este clar ca daca esti zilnic nefericit, ceva trebuie sa
schimbi la tine si la modul de raportare la propria viata sau ca oameniii nu se
schimba decat daca isi doresc ei cu adevarat.
Si atunci are sens sa ne irosim
ani din viata in aceeasi situatie “calduta” sperand ca la un moment dat
lucrurile vor fi asa cum ne dorim noi? Cat poti sa te mai minti ca “va fi mai bine, e doar o
perioada”? Cam pana ajungi sa te obisnuiesti cu nefericirea, cu sentimentul
constant ca nu esti tocmai bine, dar “asa e viata” si cu siguranta ca daca faci
ceva diferit sigur poate fi si mai rau de atat. Oare se merita sa traiesti pe
social media si apoi sa tot carpesti la ranile din interior pana la urmatorul
moment demn de o poza pe Instagram?
Parerea mea este categoric “NU”.
Cel putin in ceea ce ma priveste. Nu o sa astept pana la 80 de ani si sa
privesc cu regret la ce as fi putut sa fac daca mi-as fi urmat instinctul si as
fi luat deciziile grele dar corecte astazi. Singurul adevar dupa care ma ghidez
sunt eu si evolutia mea. Nimeni altcineva nu traieste in locul meu, nu simte si
nu respira ca mine. Am dreptul sa fac greseli si sa suport consecinte, la fel
cum am dreptul sa ma bucur de viata cu adevarat, asa cum aleg eu, ci nu
societatea sau parerile binevoitorilor.
De ce acum? Pentru ca am realizat
ca este adevarat ca ai viata pe care
crezi ca o meriti. Se zice ca nimeni nu isi doreste sa sufere sau sa fie
trist, dar cat de real este in esenta acest lucru? Daca suntem onesti si sapam suficient
de adanc o sa descoperim parti din noi care ne inspaimanta, parti bine inradacinate.
Oricat de greu de digerat ar suna,
inconstient cautam situatii nepotrivite ca sa ne convingem ca nu meritam
mai mult si cel mai grav e ca ne abandonam printre ele si uitam de scopul pe
acest pamant si ca durata vizitei noastre aici este limitata.
Poate sunt aberatii scrise la 4 dimineata, dar eu cred in ele si aleg sa le astern asa in scris, pentru ca altfel ce sens are sa pastrez pentru mine ganduri atat de valabile, zic eu, pentru o mare majoritate care inca mai judeca, care inca mai respira cu adevarat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu