Iertare sau acceptare?

Mult timp am crezut că iertarea este ceva măreț și că trebuie să fii un om cu suflet mare ca să ai această capacitate.

Pe la 11 ani chiar am avut de făcut o compunere cu titlul "Puterea de a ierta". Atât de mult m-a fascinat subiectul în perioada aceea, încât am compus și o poezie cu același titlu. Îmi amintesc doar prima strofă:

Puterea de-a ierta este un lucru sfant

Ce-l are orice om pe acest pamant, 

Puterea de-a ierta o are fiecare, 

Iar cel ce-o foloseste are un suflet mare. 

În strânsă legătură cu forma mea de credință în divinitate și cu modul în care iertarea păcatelor este pusă în lumină de catre religie, am fost convinsă, până acum câțiva ani, că e greu să ierți anumite aspecte. Mai mult chiar, mergeam pe o idee cum că sunt anumite lucruri atât de grave încât nu se pot ierta, decât de către Dumnezeu.

Din fericire, am descoperit între timp termenul de acceptare și sunt mult mai împăcată cu această definiție pentru a putea depăși anumite etape în care m-am simțit nedreptățită de comportamentele celorlalți sau m-am judecat chiar pe mine pentru anumite decizii.

Înțeleg acum, că la un anumit nivel înalt, cu toții suntem egali și că venim în această lume cu misiuni speciale, uneori ale noastre, uneori pentru a juca un rol important în viața altora și a-i ajuta să evolueze. 

Atunci, iertarea, care presupune cumva o suprapoziționare față de celălalt care consideri că ți-a greșit, nu mai este în acord cu această egalitate. Aici intervine fenomenul extraordinar de acceptare. Să accepți că, indiferent de cât de grave sunt anumite fapte ale celorlalți, sau chiar ale tale, fiecare om face ceea ce poate, cu uneltele pe care le deține, într-un anumit moment al vieții sale, în deplină concordanță cu rolurile si misiunile lui pe Pământ. Dacă ar fi putut și stiut mai bine, ar fi făcut, deci nu este cazul de iertare, ci mai degrabă de acceptare în afara judecății. 

Știu că nu e ușor de înțeles și cu atât mai mult de integrat acest lucru. Știu că unele fapte par imposibil de acceptat. Știu că durerea din interior ne face să credem că nu avrm cum să iertăm, dar mai ales să acceptăm anumite evenimente. 

Doar că, dacă ne dăm voie să încercăm, dacă ne eliberăm de povara învinovățirii aruncată pe umerii celorlalți sau chiar pe ai noștri, dacă începem să facem loc acceptării în viața noastră, rasplata pe care o primim este o pace interioară sublimă, un sentiment de "bine" incomparabil. 

În plus, atunci când renunțăm la a mai da vina pe trecut, pe familie, pe copilărie, pe greșelile noastre, pe țară, pe guvern, etc., ne împuternicim și ne oferim rolul de protagoniști în propria viață. Practic, ieșim din poziția de victimă și începem să ne asumăm responsabilitatea pentru propria existență. 

Indiferent că alegem să iertăm sau să acceptăm, ceea ce este esențial să înțelegem este că această acțiune o facem pentru noi, ci nu pentru celalalt. Eliberarea de sămânța de neliniște, faptul că reușim să lăsăm să existe ceva care ne-a rănit este un mare pas în dezvoltarea noastră și ne ajută cu siguranță să evoluăm și să ne bucurăm mai departe de viața sinelui nostru autentic.